Ocupația sovietică: Oameni, putere și teroare în România

Romania, 1944: începutul unei epoci întunecate. Ocupația sovietică a marcat 14 ani de teroare pentru populație. Stelian Tănase, în cartea sa Zvonuri despre sfârșitul lumii, dezvăluie o realitate crudă: soldații sovietici aveau ordine directe de a teroriza populația.

Originea soldaților sovietici: Proveneau în majoritate din Asia, din Siberia, fiind de statură mică și cu trăsături asiatice. Erau sub un milion de soldați, dislocați în București, Constanța și Transilvania, o forță impunătoare care înainta spre Ungaria și alte țări.

Ostilitate ordonată: Comportamentul lor nu era întâmplător. Aveau ordine clare de la superiori să se poarte brutal cu populația, să răspândească teroarea. Nu erau incidente izolate, ci o politică sistematică de intimidare.

Întunericul după entuziasm: Inițial, bucureștenii i-au întâmpinat cu entuziasm, crezând într-un viitor mai bun. Dar englezii și americanii au tăcut, necomunicând adevărata situație legată de ocupație. O tăcere complice, lăsând populația într-o incertitudine profundă, alimentând speranța unei retrageri iminente a trupelor sovietice, speranță infirmată de evenimentele ulterioare.

Retragerea – o imposibilitate inițială: Potrivit doctrinei sovietice, revoluția mondială urma să impună regimuri comuniste pretutindeni. Ocupația nu era temporară, ci definitivă. Românilor le lipsea această perspectivă. Credeau, în naivitatea lor, într-o retragere a trupelor, la fel cum făcuseră americanii în alte țări, uitând că populatiile ocupate purtau povara costurilor ocupației.

Oportunism și colaborare: O parte a elitei românești a ales colaborarea cu sovieticii – politicieni, artiști, scriitori. Alții au așteptat, în zadar, intervenția americană. Mihail Sadoveanu, cu celebra sa Lumină vine de la Răsărit, este un exemplu clar de oportunism, elogii față de sovietici fara o credință reală în ideologia lor.

De ce lipsa unei rezistențe masive? Teroarea din anii 1948-1952 a fost fără precedent în Europa de Est. 200.000 de arestări, Securitatea extrem de dură, un control totalitar asupra populației. Represiunea s-a extins și prin construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, un proiect care ascundea în realitate un sistem de muncă forțată pentru disidenți. Regimul a fost mult mai opresiv decât cel din Ungaria sau Cehoslovacia.

Razbunare și interese economice: Sovieticii considerau România vinovată pentru implicarea sa în războiul împotriva URSS. Molotov a reproșat clar participarea armatei române la Stalingrad. Pe lângă răzbunare, erau și interese economice majore: Rusia avea nevoie să se refacă după război prin jefuirea resurselor din estul Europei. Uzinele erau demontate și transportate în URSS, padurile defrișate, producția agricolă confiscată. O rezistență față de acest jaf era considerată inacceptabilă, generând represiune feroce.

Diferența față de Ungaria: Ungurii, cu o tradiție imperială puternică, nu s-au lăsat atât de ușor dominați. Aveau conștiința unui imperiu pierdut, o mândrie națională care le-a permis o mai mare rezistență. Românilor le-a lipsit această conștiință imperială, adoptând o atitudine mai umilă, mai puțin combativă.

Retragerea trupelor: un exercițiu de imagine: Retragerea trupelor sovietice din 1958 nu a fost rezultatul negocierilor lui Gheorghiu-Dej cu Hrușciov, ci o strategie a lui Hrușciov. Acesta pregătea o vizită în SUA în 1959 și dorea să se prezinte într-o lumină mai favorabilă, după evenimentele din Ungaria. Retragerea trupelor din România a fost o demonstrație, o decizie luată din rațiuni de politică externă, nu din presiunea internă românească.

Soarta apostolilor comunismului: După venirea lui Ceaușescu, apostolii comunismului din România au continuat să aibă cariere lungi, mulți murind în paturile lor. Panteonul comunist s-a dezintegrat, dar nu au avut sfârșitul tragic al lui Ceaușescu. Excepții au existat, cum ar fi cazul lui Lucrețiu Pătrășcanu, executat în 1954 după o lungă perioadă de încarcerare, victima unei lupte interne pentru putere.

Rivalități interne în PCR: PCR a fost un partid al conflictelor interne, al facțiunilor, al luptei pentru putere și pentru banii de la Comintern. Rivalitățile s-au rezolvat prin lichidarea adversarilor politici. De aici lipsa de unitate și o luptă fără scrupule între membrii partidului.

Marea foamete din 1946-1947: Anul devastator al secetei și al jefuirii sistematice a resurselor țării de către sovietici. Recolta a fost transportată în URSS, iar populația română a fost condamnată la foame. Fabricarea de asemenea au fost demontate și duse dincolo. O situație extrem de gravă, dar și o dovadă a rezilienței poporului român care a supraviețuit în ciuda tuturor adversităților.

Concluzie: Ocupația sovietică a fost o perioadă întunecată în istoria României, marcată de teroare, jaf și represiune. Acest articol prezintă o analiză a factorilor care au contribuit la duritatea regimului și la consecințele acestuia asupra poporului român.